HOREA PORUMB

 

Moto

He had seen the world change; not just the events... He had been in it and he had watched it and it was his duty to write of it…

Ernest Hemingway, The snows of Kilimanjaro

 

 

 

Am selectat în acest volum câteva din textele mele care au tangență cu religia, cu sacrul, cu spiritualitatea...

Omul a identificat legi de cauzalitate și relații cantitative între mărimile pe care le-a măsurat și, descoperind că pot fi puse sub formă matematică, a fost nevoit să inventeze numere noi - iraționale, imaginare, transcendentale – și noțiuni din ce în ce mai abstracte – infinit, eternitate, neant, divinitate – trecând pe nesimțite din lumea fizică, sensibilă, tangibilă („physis”), într-o lume situată dincolo de cea accesibilă nouă („meta”), separată, distantă, nedeslușită, secretă, sacră,...

Cuvintele „sacru” și „secret” au etimologie comună. Și a mai descoperit omul că de sacru se poate apropia nu doar cu mintea (rațională, „logos”), ci că îl poate intui, simți, cunoaște („gnosis”) mai degrabă cu inima, fără a se folosi de cuvinte. Așadar, are la dispoziție două căi, ce se împletesc precum cei doi șerpi încolăciți în jurul tijei ce poartă în vârf caliciul cunoașterii - calea rațională și calea intuitivă. Religiile, să fi apărut tocmai din neputința (sau, voința?) omului de a le îmbina?

Ştiinţa este făcută de minte, de intelect, este o construcţie a cărei principiu fundamental este supunerea raţiunii faptelor măsurabile. Ştiinţa poate da răspunsuri legate doar de lumea tangibilă, căci manipulează numai informaţii venind din contingent. Omul de ştiinţă e curios să știe, însă, şi ce se află dincolo de limitele „accesibile măsurătorilor”, dincolo de „natură”, de „physis” – iar acesta e domeniul metafizicii. Uneltele nu mai sunt aceleaşi, aici un rol preponderent îl joacă intuiţia, percepţia fără cuvinte. Oamenii de ştiinţă au nevoie de această aptitudine.

Multe dintre marile descoperiri au fost „ghicite”, „inspirate”. Matematicienii, la fel ca poeţii, compozitorii, pot să confirme acest lucru. Inspiraţia nu e o simplă accelerare a gândirii. Ea vine dinafara „gândurilor”. Orientalii au dezvoltat un întreg arsenal de tehnici care te ajută să voiajezi „dincolo de mental”. Le-am avut „şi noi”, cândva, în civilizația noastră occidentală, dar le-am uitat, iar dezbaterea s-a purtat, în schimb, între „Credo ut intelligam” şi „Intelligo ut credam”, dar în ambele variante intervenea înţelegerea, raţiunea! Graiul „inimii” nici nu era menţionat.

Eu militez pentru a ni-l reapropia.

Este probabil faptul că termenul religie vine de la „religare”, legare – religia ar asigura, așadar, legătura oamenilor între ei, în colectivitate, și legătura fiecărui individ cu inaccesibilul, cu sacrul, în individualitate.

O biserică nu există decât prin membrii săi. Ei sunt solidari pentru că trăiesc aceeaşi experienţă, experienţa diversităţii şi, în acelaşi timp, realizează stări de conştiinţă care nu se pot obţine decât în comunitate.

Toate civilizațiile și-au construit propriile lor concepții despre lumea „de dincolo” – și doamne, cât sunt de asemănătoare aceste concepții, în ciuda aparențelor, și cât de convergente sunt mesajele pe care le poartă!

Pe coperta a patra a unuia dintre volumele mele de proze (Fiii lui Ramses, 2006) scriam: „Am mers pe urmele marilor religii…. Am descoperit că, din totdeauna şi pretutindeni, omul a tins către divinitate şi şi-a făurit strategii de a ajunge la Lumina acesteia - „aici şi acum”. …Mă aflu pe Muntele Sfânt, care de o mie de ani este prin excelenţă o fortăreaţă a ortodoxiei creştine. Am convingerea, însă, că păstrarea unei credinţe nu se realizează îngrădind-o cu ziduri de piatră, fie ele şi de marmură, ci dându-i posibilitatea să intre în interacţiune cu lumea altor culturi, altor tradiţii, altor civilizaţii. Textele mele ne poartă pe diferite meridiane şi sper să acţioneze în acest sens.”

 

Nu sunt nici filosof, nici teolog, iar scrierile mele nu au vocația de a explica lucruri, de a da lecții. Ele sunt neprefăcute izbucniri, reacții la situații din viața curentă, la scene din lumea pe care am străbătut-o, la întâmplări neanunțate.

La Muntele Athos am reușit să ajung… fiindcă m-a împins soţia! Ne-am interesat de la hotel, apoi am mers la Salonic personal. Răspunsul era acelaşi:

„Va notăm acum, iar peste şase luni vă scriem ca să vă întrebăm dacă persistaţi în solicitare, şi apoi vă programăm. Pe insulă pot debarca doar zece persoane pe zi.”

„Spune-le ceva, astfel încât să te primească”, a insistat nevasta, împingându-mă iar înăuntru.

Am înşirat ceva în sensul:

„Am fost în China, să cunosc taoismul şi confucianismul, în India şi Sri Lanka, să cunosc hinduismul şi budismul, în Egipt, să identific unele rădăcini ale culturii noastre, şi în Israel, să parcurg drumul Crucii. E momentul să-mi cunosc şi propria religie!” 

Agentul de la Biroul din Salonic a stat o clipă pe gânduri, apoi mi-a scris un număr de telefon pe un bilet şi mi-a sugerat să sun şi să repet cele tocmai spuse.

„Va invit pe loc!”, a replicat (la telefon) răposatul stareţ al Schitului românesc „Pro Dromu”, părintele Petroniu. Aşa am ajuns pe Muntele Sfânt.

Am trăit experienţe deosebite şi acolo, dar şi la amerindienii adunaţi în jurul tamburului, la festivalul lor anual „PowWow”, la Toronto, confirmându-mi faptul că oamenii se apropie de sacru oriunde.

Există anumite valori tradiţionale fundamentale în toate religiile, care dau sens vieții și-i conferă demnitate: frumosul, binele, cultivarea minţii, armonia cu natura, viaţa de familie, prietenia,…există valori morale larg accesibile, precum cele cuprinse în faimoasele „zece porunci”, care simplifică viaţa, o fac dintr-o dată acceptabilă, care dau omului timp să se concentreze la rosturile lui, dar și să reflecteze...

Poţi să ai succes în viață fără să-l fi meritat şi poţi să ai merite fără să cunoști succesul. În mod paradoxal, însă, toate tradițiile par a indica faptul că sensul vieţii nu constă în primul rând în succesul măsurat prin confort şi consum, ci în mulţumirea sufletească pe care omul o simte când face bine.

„Gnothi seauton…” – „Cunoaște-te pe tine însuți şi vei cunoaşte Universul şi zeii”. Lumea nu citează, de regulă, decât începutul inscripţiei de la Delfi. Dacă, însă, accepţi să descinzi în tine însuţi, nu se poate să nu ajungi şi la ideea că ascunzi în tine o pâlpâire de sacru, de divinitate, care constituie o sursă a binelui și a înțelepciunii, ce-o ai la dispoziție, gratis!, doar a ta – dacă te-ai ostenit s-o descoperi!

 

 

Vorbind despre moarte

 

"Orice religie ascunde o psihoterapie" - spunea Carl Jung (1875 - 1961). Este şi impresia mea, după ce am asistat recent la o convorbire cu Sogyal Rimpoché, un lama tibetan. L-am văzut cu toţii pe lama Sogyal Rimpoché în filmul Micul Buddha, unde îşi juca propriul său rol: acela de dascăl tibetan al "micului Buddha", viitorul lama. Eu l-am cunoscut, deci, pe Rimpoché în carne şi oase. E tot aşa de zâmbitor şi durduliu ca şi în film, senin şi parcă infantil. Ca şi micul Buddha din film, Sogyal a aflat, la vârsta de opt ani, că era reîncarnarea unuia dintre profesorii celui de-al 13-lea Dalai-lama. (Actualul Dalai-lama, Tendzin Gyatso, este al 14-lea din seria inaugurată în 1578. De reţinut că religia tibetană e o variantă relativ recentă a budismului.) Sogyal a fost trimis să facă studii la Delhi şi apoi la Cambridge. A devenit între timp un propagator al învăţăturilor tibetane în Occident. E autorul unei cărţi de largă circulaţie: Cartea tibetană a vieţii şi a morţii, al cărei mesaj s-ar reduce la frazele următoare: "Învăţaţi să muriţi şi veţi învăţa să trăiţi. Nimeni nu poate trăi dacă nu e pregătit să moară". Nu sunt un practicant budist şi nici nu intenţionez să militez pentru învăţătura tibetană. Nu sunt mistic şi nici idealist. Conversaţia cu Rimpoché, sau, mai degrabă, monologul acestuia, a fost în aşa măsură de interesant şi tulburător, încât simt nevoia, datoria, chiar, să-i redau spusele, sperând ca propriul meu comentariu să nu le denatureze sensul.

În Franţa, alături de cei 300 000 – 400 000 de practicanţi budişti de origine asiatică, există 10 000 – 20 000 de convertiţi autohtoni, iar aproximativ 5 milioane se simt "apropiaţi" ideilor budiste. Cam 40% dintre francezi cred în reîncarnare! Budismul a început să se extindă în Occident o dată cu publicarea de către Eugène Burnouf, în 1844, a Introducerii în istoria budismului indian. Europenii au fost mai întâi seduşi de aparentul său raţionalism: budismul este o doctrină non-teistă, care se bazează pe raţiune, pune accentul pe experienţa individuală, nu pare a impune nici o dogmă şi propovăduieşte o morală umanistă, fără referire la o revelaţie divină. Mai târziu, ei au fost atraşi de caracterul său esoteric, care contracara, parcă, materialismul omului modern. De câteva decenii, după efervescenţa anilor '60 şi, mai ales, după compromiterea ideologiilor utopice, budismul s-a încetăţenit drept o cale de cunoaştere a sinelui, de transformare spirituală, este resimţit ca o "ştiinţă interioară", laică. Ea ar răspunde marilor întrebări existenţiale şi ar facilita accesul individului la fericire. Ne amintim că Dalai-lama a obţinut Premiul Nobel pentru pace în 1989. În limba tibetană, Dalai-lama înseamnă "ocean de înţelepciune".

Faptul că un lama tibetan a ajuns să se adreseze unor ascultători europeni trebuie văzut pe fondul fragilizării noastre spirituale, care este o caracteristică a post modernismului. Budismul tibetan a înţeles că omul aspiră să se simtă autonom, dar că, în acelaşi timp, simte nevoia să recurgă, parcă, şi la remedii supranaturale. Teama noastră de moarte nu reflectă decât teama de a ne cunoaşte pe noi înşine şi incapacitatea noastră de a ne ameliora, de a ne debarasa de ceea ce este inutil. Faptul că perspectiva morţii ar trebui să fie învăţătorul nostru cel mai preţios este o idee pe care o găsim nu numai la budişti, ci şi la creştini şi musulmani, însă ea nu a fost explorată îndeajuns. Profetul Mohamed, de pildă, îndemna la purificarea "inimii" prin reamintirea morţii. Sintagma "Memento mori" a fost mereu prezentă în cultura noastră, dar cu toate acestea noi n-am fost obişnuiţi să privim viaţa şi moartea ca pe un tot unitar. Avem obiceiul să amânăm într-una confruntarea cu ideea inexorabilului, (care echivalează cu o amânare a cunoaşterii de sine) printr-o "lene activă", găsindu-ne ocupaţii care să ne îndepărteze de momentele de meditaţie, în loc să provocăm acest demers tocmai în clipele când suntem în depline puteri.

Prima constatare a unui astfel de demers ar fi că discontinuitatea este caracteristica principală a continuumului universal. Nimic nu pare a fi veşnic. Totul în lume e „impermanent” şi în primul rând noi înşine. Ne ataşăm de lucruri, de idei, de ambiţii, de viaţă şi acest ataşament ne creează suferinţă - atât pentru că aceste lucruri sunt impermanente, cât şi pentru că noi înşine suntem trecători; durerea este deci dublă. Dacă am reuşi să ne eliberăm de asemenea legături, am putea savura mai din plin fiecare moment al vieţii, am câştiga, mai ales, încredere. Budiştii au o expresie: "Am pierdut norii, dar în schimb am câştigat Cerul". Cartea tibetană mai spune: "Desprinderea de legături e adevărata cale spre libertate. Bunătatea pe care o câştigăm ne va supravieţui." Să încercăm să înţelegem aceste două afirmaţii.

În viziunea budistă, descoperirea "cerului" este descoperirea faptului că există, totuşi, ceva permanent în lume. Este descoperirea naturii imortale a spiritului. Este descoperirea feţei ascunse a propriei noastre persoane. Practicanţii budişti reuşesc să trăiască această experienţă prin meditaţie. A fost dat şi altora să o cunoască în momente de "iniţiere" violentă. E cazul, de exemplu, al celor aflaţi în situaţii de moarte iminentă ("near death experience"), dar e cazul, de asemenea, al celor care, în diverse situaţii, au trăit momente de extaz mistic, pe care respectivii le-au descris tot ca pe un fel de "moarte". Momentul de extaz nu e rezervat exclusiv religioşilor: Plutarh a descris călătoria iniţiatică, în alte sfere, a unui soldat din antichitate, iar în timpul războaielor napoleoniene, într-o epocă de ateism (împins până la fanatism), au fost înregistrate numeroase trăiri de aceeaşi natură. E interesant că toţi vorbesc despre o senzaţie fără echivalent în experienţa terestră, de abandonare a corpului, de zbor vertiginos spre o altă lume, de imersiune într-o lumină intensă şi caldă. Apar, eventual, mediatori (îngeri, imagini ale unor personaje defuncte), dar niciodată vreo divinitate. Timpul pare că nu mai există şi promite eternitatea. Revenirea la viaţă e resimţită ca un regret, ca o pierdere a unei companii agreabile, iar experienţa trăită rămâne durabilă.

Prin examinarea numitorului comun al acestor trăiri, rezultate din contemplarea voită sau accidentală a morţii, tibetanii au ajuns (mai demult decât exegeţii moderni) la concluzia că omul poate, în anumite situaţii, să întrezărească "cerul", să străpungă norii care îl ţin ascuns. Senzaţia trăită în acel moment, cea de zbor, de abandonare a corpului, de imersiune în lumina intensă şi căldura de la capătul unui "tunel" e imposibil de descris. Cel mai adesea, lumina e echivalată cu înţelepciunea, iar senzaţia de căldură cu aceea de "bunătate", cu dragostea de semeni, cu compasiunea.

De aici nu e decât un pas să asociem aceste calităţi unei fiinţe supreme, lui Dumnezeu, lui Buddha, de exemplu. Nimeni nu a menţionat însă vreodată să fi "întâlnit" vreo divinitate la capătul unui astfel de voiaj. Acest "ceva" de la capătul tunelului, care nu poate fi nici descris, nici numit, nici conceptualizat, este o dimensiune nouă, pe care o descoperim, în fond, în noi înşine. Este natura fundamentală a omului, este "bunătatea imuabilă". Budiştii tibetani o compară cu cerul senin. Falsa natură a omului e asemănată cu norii, care-l obnubilează. Cel mai adesea nu vedem cerul deloc, pentru că este acoperit de nori. Scopul spre care tinde spiritul este "cunoaşterea", apropierea de cer. Dar ego-ul l-a deturnat de la acest scop, l-a determinat să se orienteze spre alte preocupări, să se ataşeze valorilor lumeşti, să se mulţumească cu norii. Indienii au altă imagine: este aceea a unei comori ascunse sub apele unui lac agitat. Doar când lacul devine calm avem acces la viziunea tezaurului care zace la fund. Suferinţa pe care o resimţim în Occident este o suferinţă a spiritului; nu suferim din cauza a ceea ce percepem venind din lumea exterioară, ci din cauza spiritului însuşi, prizonier al unei tendinţe care nu-i este naturală, tendinţa de a acapara, de a ne agăţa. Descoperim cerul când reuşim să înlăturăm norii, să liniştim apele, când ne-am debarasat de aceste legături.

Conform credo-ului tibetan, prin contemplarea morţii, experienţa cunoaşterii naturii imortale a spiritului ar putea fi accesibilă fiecăruia dintre noi. Dacă n-am putut s-o descoperim mai devreme, o vom descoperi cu siguranţă la moarte, moartea este deci momentul cel mai important al vieţii! În acea clipă, spiritul-ego-gânditor piere şi dispar o dată cu el toate iluziile spiritului ordinar, mânia, ignoranţa. Abia atunci revenim la adevărata noastră natură. E clipa "deşteptării".

"Ai voinţă, găseşti şi calea" - spune un dicton occidental, care pare a contrazice cele de mai sus. A te debarasa de legături nu înseamnă însă a te debarasa de aspiraţii. Dimpotrivă, dacă te-ai eliberat de legăturile care te apasă, trăieşti mai senin şi găseşti şi calea eficientă de a le realiza.

Atunci când am citit, cu ani în urmă, o presupusă "maculatură", intitulată Viaţa după viaţă, am fost încântat să pot furniza o explicaţie biofizică a senzaţiilor descrise de aceia care au trecut prin clipele de moarte iminentă: potenţialul de membrană, pompa de ioni, terminarea ATP-ului, ultimul influx nervos…

E interesant de văzut (am privit în acest sens o emisiune la televiziune) cum toate argumentele ştiinţifice, justificările fiziologice, teologice chiar, pe care încercăm să le oferim spre a le demistifica trăirile, îi lasă sceptici şi indiferenţi pe aceia care au trăit experienţe de moarte iminentă, ca şi pe cei care, sub diverse forme, au reuşit să cunoască "cerul senin". Ei resimt această senzaţie în mod durabil, devin mai detaşaţi, au pierdut angoasa morţii, sunt mai implicaţi în viaţa socială, devin blânzi şi contrastează cu cei din jur prin înţelepciunea de care dau dovadă.

Cei care au văzut cerul ştiu să lase la o parte, de acum înainte, ceea ce este accesoriu, norii. Culmea, o dată ce au trecut de nori, ei au putut vedea că aceştia erau minusculi, surprinzător de apropiaţi de pământ, că ei nu aveau nici o legătură cu cerul, că nu-i aparţineau!

Care poate fi esenţa acestui mesaj? Că înţelepciunea, bunătatea, fericirea şi sursa păcii cotidiene se găsesc în noi înşine. Nu trebuie să fii budist tibetan pentru a afirma aceste lucruri, care astăzi sunt acceptate unanim. Budismul o face însă sub forma unei imagini. Adevărata natură a spiritului, esenţa universului se găseşte ascunsă, deci, în noi înşine şi este "cerul" de dincolo de nori, este "lumina" de la capătul tunelului, echivalentă cu înţelepciunea şi compasiunea.

Hinduşii o ştiau de milenii: "Brahma sunt eu" - pare că şuieră yoghinul în timp ce expulzează ultima cantitate de aer din plămâni. Această lumină e eternă, indestructibilă.

E ceea ce întâlnim în clipa morţii, cu seninătate, dacă am ştiut să ne pregătim pentru acest ultim moment.

 

… Slabă consolare, aş fi tentat să zic, odată ce am revenit cu picioarele pe pământ! De nu, hai să ne mulţumim cu ceea ce avem!

 

Chiar aşa să fie?

Orice limită, orice zid presupune şi o poartă, care poate fi deschisă. Dacă spiritul nostru e limitat de plafonul de nori, hai să depăşim acest plafon.

Pentru raţiunea noastră, misterul de dincolo de nori va rămâne misterios în continuare. Dar, depăşind norii, vom fi trăit experienţa acestui mister!

Viaţa este un mister şi ea, dar cu toate acestea o trăim cu toţii!

 

“Apa trece, pietrele rămân”.

 

Unul dintre corifeii respectabili ai evenimentelor din Piaţa Universităţii (e vorba de Octavian Paler), anii tulburi ’90, revăzându-se în imagini filmate, descoperi că fusese un caraghios şi nu se sfii s-o recunoască. S-au găsit mulţi gălăgioşi care să-i reproşeze, însă, sinceritatea.

În timp ce unii se lăsau, atunci, incitaţi la răzmeriţă (cine a ştiut să vadă, a văzut, nu demult, cine se află, de obicei, în culisele răzmeriţelor cu fulare sau pulovăre de diferite „culori”), alţii îşi însuşeau cu japca, sistematic, bogăţiile poporului. Un cunoscut, foarte apropiat mie, s-a lăsat şi el implicat în evenimentele “răsturnării”, a luat cuvântul prin adunări. A spus, din păcate, lucruri “gândite”, iar rezultatul a fost că l-au dat afară din serviciu – nu “înainte”, ci “după” răsturnare – probabil, însă, doar pentru ca cineva să poată să-i fure postul.

În altă categorie erau cei care stăteau deoparte.

Şi eu am stat deoparte, pentru că mă aflam, atunci, departe.

În toţi aceşti ani, am cunoscut, în Occident, o mulţime de oameni. Am avut prilejul să vorbesc, pe rând, cu aproape toţi prim-miniştrii şi preşedinţii români veniţi să poarte imaginea României peste hotare. Radu Vasile era desprins, parcă, din Momente şi schiţe. Odată, când îşi termină discursul, coborî de pe podium aţă către soţia mea, aflată în mulţime, îi spuse “sărut mâna, doamnă”, înclinându-se, apoi o luă de braţ şi se îndreptă spre ieşire, scăpând prin această stratagemă de întrebările celor prezenţi. Adrian Năstase era, în schimb, sigur pe el, un poliglot, extrem de abil atunci când vorbea cu ziariştii şi oamenii politici. Deşi vădit unşi cu toate unsorile, atât el, cât şi nevastă-sa, îţi vorbeau cu naturaleţe, familiaritate, ca de la om la om, în ciuda “distanţei” imense. Ion Iliescu părea şi el om ca tot omul atunci când discutai cu el de-aproape - nici nu atât “om”, cât “om viclean”. Dar, mai ştii? Pe Emil Constantinescu îl cunoscusem înainte de-a fi ajuns preşedinte – bănuiesc că nici el nu “credea” pe vremea aceea în faptul că fusese “desemnat”. Când îi strângeai mâna, era mică şi moale, drept care soţia mea a „prezis” că nu putea să fie un om dintr-o bucată. Cât despre Nicolae Văcăroiu, el îi fusese subaltern socrului meu, care-i spuse cândva: “Tu n-ai stofă nici măcar s-ajungi contabil-şef”...

Oare le ia Dumnezeu minţile la toţi de îndată ce ajung mari?

L-am cunoscut pe Corneliu Coposu. Ne-am pupat, în calitate de prieteni de familie – pentru că sora lui şi mama soţiei mele au fost colege de clasă la liceu. “Drama noastră e că o să câştigăm alegerile şi nu avem oameni”- îmi spuse atunci. Aşa a şi fost. Măcar el de-ar fi supravieţuit, ar fi fost, poate, un pic altfel. Am cunoscut-o pe Doina Cornea personal, mai întâi ca vecină, în zilele acelea grele când numai salutarea unei persoane rău-văzute putea să aibă repercusiuni serioase. Am avut plăcerea să constat, verificând personal, că “gândea” ceea ce spunea, că singură se informa şi îşi scria discursurile. Nu ştiu dacă au dreptate cei care spun vrute şi ne-vrute despre dânsa. Mai degrabă cred că unii s-au folosit de numele său cu cinism.

Am vorbit şi cu regina Angliei, cu regina-mamă (să se odihnească-n pace, că delicat îi era zâmbetul). Am poftit-o la ceai pe prinţesa Margareta, sora reginei, iar aceasta a acceptat invitaţia. Am vorbit şi cu Regele nostru, cu Regina, ba şi cu fiicele (dar, în franţuzeşte). Nu vreau să mă pronunţ asupra nivelului discuţiilor care se poartă în toate aceste anturaje regale.

Preşedintele Franţei, Jacques Chirac, cred, spunea că, odată ajuns şef de stat, eşti nevoit să iei decizii de care depind vieţile oamenilor, încât ajungi să te crezi Dumnezeu. Am cunoscut acasă şi medici care, fiindcă dispuneau de sănătatea oamenilor, ajunseră să se considere divinităţi; chirurgi cardiologi care acceptă uneori să desfunde arterele celor care nu mai au nici o şansă de trăit, pe gratis, doar ca “să-şi facă mâna” – dar care, odată exerciţiul terminat, îi lasă pe bieţii oameni să moară în chinuri cumplite. Am cunoscut şi fii de medici, fii de securişti, fii de “oameni de afaceri” născuţi bogaţi peste noapte, care se considerau fii cereşti.

Am cunoscut şi din aceia care credeau că prinseseră pe Dumnezeu de gleznă. Printre ei se aflau şi “viţeluşi” diligenţi români, ajunşi la patron în străinătate, cărora stăpânii le dădură voie să zburde în “Grădinile Edenului”. Să zburde, da, însă nu neapărat să pască şi iarba cea grasă, care tot patronului îi revenea. După câţiva ani de zburdat “în libertate” (în liberalism), au ajuns să se simtă, mai degrabă, hăituiţi. Am cunoscut şi “măgăruşi”, care au făcut compromisuri în dreapta şi-n stânga, s-au prostituat “vânzându-se” unora şi altora, de aici şi de-acolo, ca tot în ţară să rămână până la urmă. N-au reuşit “s-o roiască”. N-au rămas decât cu invidia ce-i roade. Dac-ar şti, bieţii de ei, că, în unele privinţe, n-o duc chiar atât de rău (încă) precum e răul pe care singuri şi-l fac...

Că au rămas în ţară, sau că au ajuns peste hotare, unii dintre compatrioţi se agită prin fapte, alţii cu vorba, iar alţii stau şi spectează lumea dezlănţuită. Nu ne îndemna şi Aristotel la contemplarea lumii în care trăim? Atâta, doar, că el ne incita să ne delectăm descoperindu-i armonia.

De la sofişti încoace, de când ne-am procopsit cu ideea de democraţie, binele şi utilul sunt relative: sunt ceea ce o comunitate alege drept convenabil în circumstanţe date. După Kirkegaard, ar fi invers, e minoritarul cel care ar avea, mai degrabă, dreptate! Socrate insistă asupra faptului că morala ar cere subordonarea activităţii politice unor finalităţi universale, valabile pentru orice raţiune. A cui raţiune? A maselor? Masele... raţionează? Mai ştii? Poate că n-ar fi trebuit, totuşi, recurs la referendum pentru aprobarea unor texte tehnice, precum Tratatul de la Maastricht, sau Constituţia Europeană, pe care nimeni nu le citise - nu că n-ar fi fost disponibile, dar câţi or fi cei care au citit, de pildă, Biblia, sau alte cărţi fundamentale? Însă, în caz contrar, cine să fi fost cei îndreptăţiţi să le ratifice?!

Destinul nostru (individual, naţional) pare, oricum, a fi scris undeva, pe firmament, de către altcineva. “Les guerres passent, les polices restent en place!” , zic francezii – sau, apolitic şi nu chiar atât de ţintit: “Apa trece, pietrele rămân”, e zis pe la noi. Măcar atâta dacă am fi putut învăţa din toţi aceşti ani tulburi pe care i-am parcurs şi trăit aşa cum ne-a ajutat mintea şi norocul: dacă nu ştii despre ce vorbeşti, mai bine taci!

 

***

Textul de mai sus l-am găsit într-o borsetă, pierdută sau abandonată într-un loc pe Coasta de Vest a Statelor Unite. Acolo nu mai soseşte nimeni, nici în trecere, nici ca să rămână, pentru că nu mai ai unde merge. Acolo se termină o anumită Lume. Poţi, eventual, să traversezi braţul de mare spre ‘insuliţa din faţă’. Vii în calitate de turist, ca să ieşi în larg, să vezi ţărmul cum dispare şi să priveşti Ţara Tuturor Posibilităţilor înecându-se în negură, contopindu-se cu orizontul. E o contra-pondere a insulei Elis, cea care străjuieşte intrarea în New York.

Dincoace, pe Coasta de Est, un alt vaporaş turistic te îndepărta, mai întâi, de ţărm, ca apoi să te ‘apropie’, treptat, de Statuia Libertăţii, s-o vezi ‘crescând’, aşa cum, cu ani în urmă, o văzuseră miile de imigranţi. Apoi, vaporaşul făcea o haltă în Insula Elis, acolo unde, timp de un secol, se desfăşurase ‘triajul’ şi carantina disperaţilor care soseau în Lumea Nouă.

Dacă ai ajuns ‘dincolo’, în locul simetric de pe Coasta de Vest, înseamnă că ai străbătut deja această Lume, te-ai lăsat tentat, cu siguranţă, de ‘toate posibilităţile’, ori că ai trecut, măcar, printr-un aspru şi inevitabil examen de conştiinţă.

Am ridicat, aşadar, borseta din spatele unei bănci de pe bacul ce mă ducea tocmai pe ‘insuliţa din faţă’. De ce mă deranjasem să recuperez acest obiect, când atâţia pasageri îl văzură, dar îl neglijară? Poate pentru că, pe acolo, aşa o gentuţă ‘nu se poartă’ şi, totuşi, îmi era extrem de familiară. Nu mă înşelasem. Proprietarul fusese, evident, român. Înăuntru erau aceste rânduri şi mai era un răvaş în altă limbă decât a mea. L-am predat la poliţia navală. Nu credeam c-o să pierd o dimineaţă întreagă cu ancheta, dar oamenii aceia erau inimoşi, decontractaţi, n-aveau altă ocupaţie şi voiau să facă o treabă bună. Au chemat în ajutor pe şeriful din localitatea învecinată, iar acesta m-a întrebat dacă nu aveam cumva idee despre posesor. Anumite indicii chiar îmi spuneau că ar fi clujean. Poate îi recunoşteam scrisul? – fiindcă era un scris de mână, ce raritate, cu stiloul, nici măcar nu cu pixul. O fi fost vreun scriitor, în vizită, care pregătise fragmentul spre a-l insera în vreo proză, sau un jurnalist ce ţinuse să marcheze o reflecţie, poate o parte a unei viitoare mărturii? Mi s-a îngăduit să fac o fotocopie a documentului în cauză, a acestui text atât de personal, în ideea că voi încerca să-l ajut pe ‘ghinionist’ să-şi recupereze însemnările. Cum să-l ajut altfel decât... publicându-le?! “Dacă-i trădare, trădare să fie,....” păgubaşul îşi va redescoperi astfel însemnările, fără ca cineva să-l cunoască, iar ceea ce a scris, vom şti şi noi.

 

***

Şi dacă, totuşi, autorul însemnărilor le abandonase în mod intenţionat? Păgubaşul nu părea a fi un individ comun.

A părea – şi a fi...

Destinaţia vaporaşului să fi fost doar bucăţica de pământ ce se ghicea la orizont?... Încerc să mi-l imaginez în altă ipostază şi parcă-l aud monologând:

‘Insula din faţă, insula din vis, insula năzuinţei, insula inaccesibilă. O doreşti de mic, o cauţi, te întrebi, o intuieşti – şi, într-o bună zi, iată, se iveşte ocazia mult aşteptată, o navă e gata să pornească intr-acolo, te aşteaptă! Singura problemă e că nu face decât o traversare, nu ţi se pomeneşte nimic de întoarcere, dar pentru moment asta nici nu contează. Porneşti la drum.

Abia în timp ce vezi ţărmul diluându-se în zare descoperi că ai renunţat la părinţi, la urbe, la atâtea alte lucruri ce-ţi aparţinuseră. Nu-i nimic. Trec toate. Nu e prea rău nici pe insulă, ba e chiar foarte bine. Timpul nu există. E pace. Tu tot acelaşi ai rămas, sau, cel puţin, aşa crezi – până-n ziua când îţi trece prin minte să te uiţi înapoi, la ţărmul de unde ai venit. Te duci în port, scrutezi depărtarea, îl cauţi cu privirea. Vrei să redescoperi locul unde ai copilărit, unde fuseseră ai tăi, unde cunoşteai fiecare colţişor. Degeaba. Nu există nici port, nici ţărm n-a fost vreodată, lucrurile acelea n-au existat niciodată, toate, care păreau atât de reale, n-au fost decât iluzii.’

A părea şi a fi.

A fi şi a nu fi.

Asta să fie ... realitatea?!

Nu întreba, mai bine taci.